Umilinţa doare cel mai tare

7 aprilie, un coşmar continuu

„Veţi fi împuşcaţi şi aruncaţi în lacuri, îngropaţi în păduri, otrăviţi şi nimeni nu va mai afla ce s-a întâmplat cu voi cu adevărat”, au fost ameninţările poliţiştilor, iar mulţi dintre cei arestaţi la 7 aprilie 2009 şi supuşi torturii au început să creadă că anume aşa vor sfârşi, atunci când au fost scoşi noaptea din comisariate, bătuţi din nou, încărcaţi în maşini şi duşi în alte locuri de detenţie. Astăzi tinerii arestaţi sunt liberi, şi-au vindecat rănile de pe corp, dar nu pot scăpa de trauma pe care le-a provocat-o tortura psihologică la care au fost supuşi în comisariatele de poliţie.

„Tortura psihologică nu se poate asemăna cu o lovitură de picior sau de baston. Dintre cele mai utilizate tehnici se numără: dezinformarea, ameninţările împotriva familiei, a prietenilor şi interzicerea contactelor cu ei, interogarea concomitentă de către mai multe persoane (până la şapte-opt); umilirea în cazul solicitării accesului la WC, baie, hrană, apă; expresii injurioase, atacuri sexuale verbale, dezbrăcarea şi fotografierea în goliciune totală sau parţială, impunerea de a fi martor la tortura altora (în special, în „coridorul morţii”)”, ne spune Ludmila Popovici, directoarea Centrului pentru protecţia victimelor torturii „Memoria” cin Chişinău.

Rezultatele pe care le-au furnizat testele realizate de Centrul „Memoria” şi examinarea individuală a cazurilor de maltratare psihologică au arătat că unii dintre tinerii arestaţi la 7 aprilie 2009 manifestă dificultăţi de concentrare a atenţiei şi fixare a memoriei; retrăiri intense şi repetate ale experienţei traumatice (victima evită să meargă în locurile publice sau în cele care îi amintesc de traumele prin care a trecut); halucinaţii şi incapacitatea de a-si aminti aspecte importante ale traumei; coşmaruri repetate; percepţia distorsionată a realităţii (unii, când au ieşit din subsol, au fost şocaţi să vadă copacii deja înverziţi). Câţiva dintre aceşti tineri întâmpină dificultăţi la încadrarea în câmpul muncii (persistenţa autocenzurii: „sunt bolnav, nu voi reuşi”) sau la formarea unei familii. Unii tineri chiar au rupt relaţia cu prietena din cauză că au fost solicitaţi la procuratură sau maltrataţi...

„Acum oferim ajutor unui copil de 15 ani care, urmare a loviturilor şi agresiunilor verbale, a devenit foarte iritat, are momente când simte că nu se poate controla; e foarte nervos în atitudinea faţă de sine şi de alţii”, ne explică Ludmila Popovici. Majoritatea celor afectaţi suferă de explozii de mânie; disconfort intens apărut la confruntarea cu evenimente care se aseamănă cu experienţa anterioară; nu pot să trăiască sentimente de dragoste sau nu pot răspunde cu aceeaşi afecţiune persoanelor dragi. „Unii părinţi nici nu îşi dau seama prin ce trec copiii lor. Tinerii şi tinerele ascund adevărul, ca să le protejeze sănătatea părinţilor sau să nu-i îngrijoreze: „Mai bine sufăr eu, decât să sufere mama bolnavă de inimă”. Potrivit directoarei centrului, „domnişoarele care s-au adresat mai târziu la „Memoria” povestesc cu greu despre cele întâmplate şi nu cred că noi vrem să le ajutăm. Abia după mai multe întrevederi adunăm detaliile necesare. Dacă domnişoarele pot să se simtă mai bine după ce plâng, băieţii sunt mai închişi şi încearcă să fie tari”.

Deseori victimele caută un refugiu în alcool, în fumatul excesiv sau chiar în droguri. Ludmila Popovici consideră că aceste consecinţe apar din cauză că victimele nu beneficiază la timp de o asistenţă specializată de reabilitare sau nu găsesc un sprijin în familie, la colegi şi prieteni. Au fost şi cazuri când, după un pahar de vin, puteau să bată, să atace sau chiar să ucidă fără a conştientiza ceea ce fac. Este o reacţie patologică anormală. Ei nu mai ţin minte ce au făcut şi sunt foarte sensibili la orice cuvânt sau gest adresat lor. De altfel, traumatizarea psihologică a victimelor nu a încetat odată cu eliberarea lor din comisariate. Ea continuă şi atunci când procurorii organizează aşa-numitele „confruntări”, care decurg în nişte condiţii inacceptabile şi cu un impact uneori chiar mai puternic decât cel al traumelor iniţiale. „Întâlnirea faţă-n faţă cu agresorul reprezintă un inevitabil duel fizic sau verbal. Trei avocaţi deja mi-au mărturisit că poliţiştii bănuiţi, chiar în prezenţa procurorilor, intimidează victima”, ne dezvăluie Ludmila Popovici.Potrivit spuselor ei, mulţi dintre poliţiştii anchetaţi nu recunosc că au aplicat forţa, iar „în urma întrevederii cu vinovatul, victimele suferă un disconfort foarte puternic şi se simt rău doar la gândul că trebuie să meargă acolo. Mulţi refuză să fie audiaţi şi îşi retrag plângerile - atât tinerii, cât şi părinţii lor”.

Până în prezent au solicitat servicii medicale şi psihologice în cadrul Centrului de reabilitare „Memoria” 82 de victime supuse torturii în aprilie 2009. Majoritatea sunt tineri, însă douăzeci de beneficiari ai unor astfel de servicii sunt părinţi, copii sau soţii care au suferit din cauza traumelor celor apropiaţi.

Articol preluat de pe politicom.moldova.org